Nu implanturilor biopolitice!

de Angela Anghel

Giorgio Agamben este profesor de filozofie la Universitatea din Veneţia şi la Colegiul Internaţional de Filozofie din Paris. În 2006, a primit premiul european Charles Veillon pentru eseistică. Lucrările şi conferinţele sale ating teme de actualitate cum ar fi conflictele sociale, politica mondială şi evenimentele din 11 septembrie 2001. 

Ideile sale fac frecvente trimiteri la conceptul de biopolitică, lansat de Michel Foucault în 1974. Aceasta reprezintă o formă de exercitare a puterii nu doar asupra  teritoriilor sau ideilor, ci şi asupra vieţii oamenilor, şi mai ales asupra trupurilor lor. El arată că acest mod de exercitare a puterii (numit bio-putere) s-a impus treptat de-a lungul istoriei, mai ales cu ocazia unor perioade de criză, cum ar fi epidemiile. 

Urmărind aceeaşi ordine de idei şi pornind de la evenimentele din septembrie 2001, Giorgio Agamben investighează în lucrarea „Starea de urgenţă” (State of Exception), publicată în 2005, rădăcinile istorice şi filozofice, ca şi periculoasele consecinţe ale creşterii puterii guvernamentale sau prezidenţiale în caz de criză majoră. El atrage atenţia îndeosebi asupra  pericolului prelungirii pe termen nelimitat a unor astfel de situaţii de criză, tendinţă pe care preşedintele american George Bush o manifestă în mod evident. 

„Al treilea Reich în întregime  a fost o stare de urgenţă care a durat 12 ani,” scrie el în cartea Starea de urgenţă. „În acest sens, totalitarismul modern poate fi definit ca instaurarea, sub pretextul stării de urgenţă, a unui război civil legal, care are ca scop eliminarea fizică nu doar a adversarilor politici, ci a unor categorii întregi de cetăţeni incomozi, care din diverse motive nu mai pot fi integraţi în sistem. Puterea dobândită cu ajutorul declarării stării de urgenţă plasează guvernul sau doar o anumită fracţiune a lui, într-o poziţie de putere absolută, ce poate opera mai presus de lege.”

Giorgio Agamben a luat o poziţie tranşantă şi în ceea ce priveşte colectarea şi centralizarea de date biometrice sau implantarea de cipuri. În 2004, el a refuzat să ţină un curs la o universitate din SUA, din cauza introducerii obligativităţii de a fi amprentaţi şi a li se scana retina, tuturor celor care doresc să intre pe teritoriul american. Într-o scrisoare deschisă, el şi-a motivat refuzul, invitându-i şi pe alţi intelectuali europeni să îi urmeze exemplul, în semn de protest faţă de acest abuz de autoritate. Iată ce scria el : 

„Nu mai există nicio umbră de îndoială, celor care vor vrea de acum încolo să intre în SUA cu acte în regulă li se va face dosar, li se vor lua amprentele digitale şi li se va scana retina. Personal, nu am nici cea mai mică intenţie să mă supun unor asemenea proceduri şi de aceea am anulat cursul pe care trebuia să îl ţin în luna martie la Universitatea din New York.  

Aş vrea să explic motivele care m-au făcut să iau această decizie, în ciuda simpatiei pe care o nutresc de mulţi ani faţă de colegii şi studenţii mei americani. Consider că această decizie este în acelaşi timp necesară şi fără drept de apel şi îmi doresc foarte mult ca exemplul meu să fie urmat de cât mai mulţi profesori şi intelectuali europeni.  

Nu este vorba doar de o reacţie organică de respingere a unei proceduri care a fost multă vreme impusă doar infractorilor. Dacă nu ar fi fost vorba decât despre aceasta, aş fi putut accepta să mă supun acestui tratament umilitor, la fel ca mulţi alţii. Dar nu acesta este esenţialul. Problema depăşeşte limitele unei sensibilităţi personale, este legată de statutul juridico-politic, sau şi mai bine spus bio-politic, al cetăţenilor ţărilor pretins democratice în care trăim. 

De mai mulţi ani, se fac mari eforturi de a ne convinge să acceptăm, ca fiind dimensiuni normale şi umane ale vieţii noastre, practici de control care au fost din totdeauna considerate ca fiind inumane şi extreme. 

Controlul exercitat de către Stat asupra indivizilor cu ajutorul unor dispozitive tehnologice precum cărţile de credit, camerele de supraveghere sau telefoanele mobile a atins limite care înainte nici nu puteau fi imaginate. Acest lucru nu mai poate fi ignorat.

Anumite praguri în ceea ce priveşte controlul şi manipularea nu vor putea fi depăşite fără riscul de a pătrunde într-o nouă eră biopolitică, fără a face un pas crucial către ceea ce Michel Foucault numea „animalizarea progresivă a omului”, instrumentată prin tehnologii din ce în ce mai sofisticate. 

Bazele de date cu amprente digitale şi amprente ale retinei, implanturile subcutanate ca şi alte practici de acelaşi gen  sunt elemente care contribuie la definirea acestui prag. Motivele de securitate care sunt invocate pentru a le justifica nu trebuie să ne impresioneze, nu au nicio legătură cu subiectul. Istoria ne învaţă că practicile aplicate mai întâi străinilor, au fost mai apoi aplicate şi cetăţenilor ţărilor respective.

Este în joc aici chiar relaţia biopolitică normală între cetăţean şi stat. Această relaţie nu mai are nimic de-a face cu participarea liberă şi activă la sfera publică, ci priveşte înscrierea şi îndosarierea numerică a datelor celor mai intime şi mai puţin comunicabile, mă refer aici în principal la cele ce ţin de viaţa biologică a trupului uman. 

Astfel că dispozitivelor mediatice care controlează şi manipulează cuvântul, li se adaugă dispozitive tehnologice, care înscriu şi supraveghează însăşi viaţa. Între aceste două extreme, cea a cuvântului fără trup şi cea a trupului fără cuvânt, spaţiul a ceea ce altădată se numea politică este astăzi tot mai redus. 

Astfel că, aplicând cetăţeanului, sau mai corect spus fiinţei umane ca atare, tehnologii şi dispozitive inventate pentru a ne proteja de clasele (sociale) periculoase, Statele care ar trebui să constituie trupul în care se manifestă viaţa politică, fac din acesta suspectul prin excelenţă, până la punctul că omenirea însăşi devine în întregime o clasă periculoasă.

Acum câţiva ani, scriam că paradigma politică a Occidentului nu mai este oraşul, ci câmpul de concentrare şi că am trecut de la Atena la Auschwitz. Credeam la acea vreme că este doar o metaforă filozofică şi nu o afirmaţie istorică. Marcarea oamenilor era la Auschwitz modalitatea normală şi cea mai economică de a reglementa înregistrarea şi evidenţa celor deportaţi în lagărele de concentrare. Implantul sau marcarea biopolitică prin înregistrare datelor biometrice care ne sunt impuse acum pentru a pătrunde pe teritoriul american ar putea fi foarte bine semnul, care anticipează că în curând ni se va cere să acceptăm aceasta ca o modalitate curentă de evidenţă a cetăţenilor. De aceea trebuie să ne opunem unei asemenea practici.”

Sursa: yogaesoteric