O relatare apocaliptica

Am primit de la o cititoare a acestui blog următoarea relatare, pe care consider că este important să o facem publică, pentru că acest gen de experiențe nu sunt singulare, mai mulți oameni povestindu-mi vise asemănătoare cu cel redat mai jos. Iată conținutul mesajului.

”Bună ziua. Imi cer scuze pentru îndrăzneală. Numele meu este R.S., am 30 de ani si sunt din București. Sunt o cititoare pasionată a acestui site, poate și datorită unei experiențe din copilărie care m-a marcat puternic. Aveam 8 ani, când am avut un vis deosebit de clar, pe care l-am reținut până în ziua de azi. Se făcea că eram la o vârstă matură, mă vedeam cum arăt, aveam părul lung, eram o femeie trecută de 30 de ani, cam cum sunt acum. În vis, eu împreună cu alți oameni ne ascundeam de un fel de poliție comunitară, care legitima pe toată lumea și verificau dacă ai un semn asemănător codului de bare pe mână sau pe corp, iar cine nu îl avea era luat cu forța și i se punea acel semn, împotriva voinței respectivului. Eram foarte puțini oameni fără acel semn, dar o duceam și foarte greu. Aveam hainele rupte, nu aveam ce mânca și ne ascundeam tot timpul, iar acești polițiști umblau din casă în casă și identificau persoanele, erau peste tot. Știu că ieșeam din casă după o anumită oră și ne ascundeam precum șobolanii. Sentimentul era unul de supraviețuire, de tristețe, mă rugam la Dumnezeu să nu fiu prinsă, iar cei care aveau acel semn duceau o viață normală, chiar frumoasă, aveau mașini luxoase, își vedeau de viața lor. Polițiștii, în momentul în care prindeau oamenii, le explicau că e pentru binele lor să le pună acel semn, că așa e cel mai bine pentru ei, că așa e normal, că altfel nu exiști, nu ai o identitate. Precizez că la acea vârstă nu știam nimic despre cartea apocalipsei și nu știam cum arată un cod de bare (era pe vremea lui Ceaușescu). Un al doilea vis care m-a marcat puternic este tot din perioada copilăriei, aveam cam 10 ani. Se făcea că eram tot persoană matură, la fel ca în primul vis. Lumea era ca după un război. Erau o mulțime de oameni morți pe stradă, pe care nu îi ridica nimeni. Știu că mergeam printre cadavre pe stradă, și le ocoleam. Totul era pârjolit, nu creștea nimic, totul era gri, cenușiu, totul era dărâmat, existau foarte puțini supraviețuitori. Eram atât de afectată, încât am început să plâng, și în vis, și în realitate (în somn). În vis, m-am așezat în genunchi în mijlocul străzii, și m-am rugat lui Dumnezeu, cu mâinile împreunate, ca, dacă El există, să îmi dea un semn. În acel moment, norii s-au dus de pe cer, iar pentru prima dată a ieșit soarele, un soare atât de puternic încât a distrus toată atmosfera sumbră, cenușie, și a început să crească iarba de un verde proaspăt. Am știut de atunci că aceste vise sunt premonitorii, am simțit de atunci că Dumnezeu există, și că, chiar dacă voi prinde acele vremuri, Dumnezeu nu ne va lăsa, ne va apăra, și va face dreptate. Surprinzator este faptul că deși au trecut atâția ani, nu am putut uita acele vise. Nu am povestit nimănui aceste vise, dar acum, când văd că se merge în direcția unei dictaturi planetare, cred că este important ca oamenii să afle despre experiența mea, pentru că pot fi și alții care au avut vise asemănătoare și care pot avea o confirmare că astfel de experiențe nu sunt simple vise. Vă mulțumesc pentru ceea ce faceți și iertați-mă dacă v-am deranjat. Dumnezeu să va ajute în tot ceea ce faceți.”

Mihai Rapcea